UTOPIA

     Ploua mãrunt. Dar era cald si ziua întunecatã de norii gri ce acopereau soarele. Mergeam zgribulit la pas iute, încercând sã sar peste bãltile ce apãruserã ad-hoc, ca niste pojghite subtiri de apã, rotunde, ce lãsau doar insulite unde sã poti cãlca.
     Pe acea stradã cu blocuri noi, mai rar întâlneam vreun alt om si începusem a mã deslusi unde era adresa pe care o cãutam. Ajunsesem sã îi cunosc în urma unor mesaje lãsate de mine pe Internet si apoi ei aveau sã mã gãseascã, pentru ca din vorba în vorbã, sã aflu despre organizatia lor suficient de mult si de bine ca sã mã intereseze întru totul. Cuvintele nu mai mureau înlãuntrul meu, pentru cã sufletul meu nu mai putea naste unele din grãuntã, care se stinsese, luatã înapoi de planete si astre, cãci asa se nimerise. Trãiam numai cu amintirea trecutului, ce se stinsese întratât deformatã de limitãrile prezentului si de trecerea mea pe tãrâmul de dincolo. Nemaiavând vânt de la izvor a mã întoarce în amintirea prezentului, astfel de voi fi zãbovit prea mult pe tãrâm si nimic nu mai lega acum fapta cu gândul.
     Am sunat la usa din lemn pe care scria "Ap. 9". Mi-a deschis un individ ceva mai în vârstã, mediu de staturã, cu pãrul saten si cu un început de chelie, îmbrãcat în blugi si o cãmasã de stofã bleu. Foarte amabil, însã iarãsi, serios, m-a poftit înãuntru, oferindu-se sã-mi ia haina de piele. Dupã un zid, holul se termina si începea salonul, o încãpere mare, luminatã slab de becuri ascunse de aplice cu sticlã opacã, deschise în sus. Pe jos era asezatã o mochetã albastrã si sase covorase albe, mici, se gãseau la distantã egalã între ele.
 - Eu sunt Marius, si bine-ai venit printre noi. T-i le prezint pe Ileana, Sanda si Ioana. Pe rând, din altã camerã, au apãrut trei fete cu pãrul foarte lung si drept si mi-au strâns sobru mâna. Ileana, era cea mai înaltã, cu pãrul blond ce i se lãsa mult peste umerii lati, purta blugi un pic evazati ce stângeu la mijloc ia largã cu mâneci lungi.
     M-au poftit apoi sã mã asez pe unul din covorasele albe si moi, pentru ca apoi si ei sã se aseze. Marius doar se mai ridicã timp de o clipã, pentru a aduce înãunrtu doi tineri ce pãreau mai în vârstã ca mine.
 - El este Dan, astrologul nostru, spuse el si în timpul acesta am dat mâna cu un tip micut de staturã si palid, cu pãrul rar si lung, ce purta ochelari cu sticla rotundã si cu rama subtire din metal.
 - Studiile mele reprezintã de fapt altceva, însã de la o anumitã vârstã, am fost atras de astronomie si cãrtile ei ...
 - Acum este si el initiat, este referinta astrologicã a grupului, spuse Marius bãtându-l admirativ pe umãr pe Dan, care tocmai se aseza.
 - Victor, doctor în filologie si pasionat de psihologie.
 - El este bibliotecarul nostru, dupã cum vei vedea.
Marius s-a asezat în fatã iar noi cei sase rãmasi ne-am ocupat câte un covoras alb din camera ciudatã. Stãteam turceste, cu mâinile impreunate deasupra picioarelor pliate si împletite. Si-a aprins în stânga si în dreapta câte o lumânare groasã, de cearã albã, si a început a povesti despre cele ce mã aduseserã acolo.
- De douã mii de ani, omenirea încearcã sã-si deschidã ochii, mai repede, si sã-si gãseascã astfel forma de organizare care o va duce pe drumul cel mai drept si mai bun. Dacã faptele sunt în mare neschimbate, iatã cã gândul sau cutezanta lui, capãtã proportii covârsitoare în ultimele zeci de ani. Cãci doar de treizeci sau asa de ani încoace suferinta societãtii umane a depãsit limitele gândului, ce se duce acum mai departe si cuteazã la mai bine. Înrobiti de fapta cotidianã, cei nãscuti cu o zi înaintea noastrã, nu pot vedea cum pentru a împlini de-a pururi viata si gândul pe acest pãmânt, o nouã organizare a grupului de oameni trebuie fãcutã. Sã vorbim apoi de sustinãtorii axei, cei buni, ce temeli noi vor gãsi pentru viitor. Cei ce vor începe acum, prea multi, a se naste cu inima deschisã, vor avea nevoie de un drum nou în afara sablonului fluturilor sau, doar întreg. Noi vom încerca a scrie pentru ei si a pune prima piatrã la temelia casei atâtor suflete. Numai OAMENII si nu degeaba si nici la întâmplare, vor porni acum aceastã constructie pentru cã iatã, cãrtile povestesc despre ea si sufletele noastre îsi aduc aminte.
Stiam în mare toate acestea, cãci le voi fi deslusit deunãzi, din scrisorile pe care le-am schimbat cu grupul, si care erau si ale mele demult. Priveam acum la Sanda, ce stãtea înaintea mea si la pantaloni ei de catifea negrã, evazati si care-i apãsau pielea ce urma forme atât de universale, de femeie eternã.
    Marius s-a ridicat sobru atunci când si-a terminat vorba si poate umil si încãrcat cu greutatea cuvintelor ce le-a spus, s-a asezat lângã noi, facându-ne sã ne strângem în cerc unul de altul.
- Cu tine vom fi sapte, Tudor, mi se adresã el, cãci doar unul mai asteptam pentru a ne începe lucrarea înceatã. Din cele stiute, Dan a prezis oarecum aspectul tãu fizic, cum pe cel intelectual îl cunoastem deja, Si când te gândesti cã ne-am întâlnit întâmplãtor pe internet, plecând de la pasiunea noastrã comunã pentru un anumit tip de motociclete.
- De ce eu, sau cum de asa, dintr-o datã ? Cãci viata mea mi-a fost nedeplinã si strãbãtutã de fiorul trecerii de hotar si a rãcelii, deci.
- Este doar simptomul cel dintâi. Te vei fi cutremurând de câtã întelegere poti sã ai a faptelor si câtã simtire a lucrurilor si sufletelor din cãrti si apoi din oameni. Din tot. Numele tãu începe cu litera care este simbolul zodiei tale si a zodiei cerului, precum este si axa ce anume este asezatã prin tine. Nu încape îndoialã cãci si pe chipul tãu, se citeste facãra si mistuirea.
    Ileana, care se nimerise în dreapta mea, îsi întoarse încet privirea spre mine si pãrând cã-i urmeazã vorbele lui Dan, îsi plimbã delicat degetele-i fine si lungi, de la stânga, pe fruntea mea, pânã descoperi si prin simtul acesta, semnul de acolo. M-am supus si am stat nemiscat pânã când îsi lãsã palma sã-i alunece încet în jos, pânã sub bãrbie, în timp ce mã privea ca pe un copil. Al ei. Îsi trase înapoi mâna si lãsã o clipã privirea în pãmânt. Toti ceilalti se uitau înspre noi de parcã s-ar fi asteptat si totul era atât de natural. S-au ridicat în picioare si odatã cu ei, si eu. Fiecare bãrbat a venit sã-mi strângã mâna cu putere si arãtându-mi în ochi ceva ce vroiau a-mi spune dar lucruri prea puternice a fi transmise în cuvinte. Apoi au venit ele si fiecare m-a sãrutat ca pe un frate, poate mai mult ca pe un frate, pe obraz, încet si apãsat.
Ioana, fata cu pãrul ca pana corbului, mã luã de mânã si mã duse într-o încãpere adiacentã, plinã toatã de rafturi iscusite, pe care stãteau acum câteva cãrti.
- Aceasta este "cotizatia" pe care o cerem de la "membri". Poti sã o iei si ca pe o semnãturã pe un act de deziune. Fiecare carte frumoasã pe care o citesti si care vei crede cã poate fi inclusã în galeria cãrtilor de cunoastere a axei dintâi, o vei fi putând aduce aici, sau în copie, dupã ce vei scrie o sumarã descriere a esentei. Aceste cãrti vor fi multe si ale trecutului si vor creste apoi în sufletul celor ce vor învãta sã se nascã sau sã moarã din nou.
- Cam sãrac grupul ... am spus eu lãsând sã se înteleagã mai multe.
- Biblioteca aceasta a cunoasterii dintâi va fi doar o lucrare de duratã si mai multi vor aduce ajutorul lor aici. Iar din punct de vedere material este Marius cel care are mijloacele de a sprijinii actiunile noastre. Asta este una din treburile lui. Chiar apartamentul ãsta, imi spuse ea cu vocea în soaptã, l-a dedicat în întregime grupului si nevoilor lui.
    Am revenit în salon, unde cei trei bãrbati discutau între ei cu voce domoalã, alãturi de cele douã fete. Pe obrajii lor se jucau pâlpâielile lumânãrilor groase, iscate de curentul de aer. Eram acuma alãturi de oameni pe care poate cã îi cunosteam si cãrora mã voi alãtura. Inima mi se linistise si simteam cum si ei pãreau multumiti, cum datoritã mie, sau mai exact lor si mie, lucrarea putea ca sã înceapã.
Dan si Victor vor fi plecat în scurt timp si mi-au sugerat si mie sã fac acelasi lucru.
- Pe unde o iei ? mã întrebã Sanda vãzând cã mã îmbrac de plecare.
- Spre pasaj si de acolo iau o masinã sau ceva.
- Hai cã vin cu tine.
    Am iesit împreunã pe stradã, unde era demult întuneric si ploaia încetase. Becurile galbene se reflectau în asfaltul umed si lucrurile îsi pierdeau culorile. Aerul era umed si curat dar rece. Din când în când, fremãtul surd al noptii era întrerupt de plescãitul uscat al rotilor unui automobil ce trecea în paralel cu noi. Dupã câtiva pasi, Sanda m-a cuprins de brat si s-a strâns un pic lângã mine. M-am uitat la ea si mi-a rãspuns cu un surâs dulce si întelegãtor. Apoi a privit înainte.
- Spune-mi, despre Dan si Victor stiu mai multe iar despre Marius deasemenea, ce nu mi-am dat seama este care ar fi rolul sau pozitia voastrã în grup. Mã refer la tine, Ileana si Ioana.
- Noi, noi suntem ca voi, ... dar alfel.
Îsi întoarse brusc capul spre mine, cu ochii usor nervosi, ce vroiau parcã a mã ruga sã înteleg mai repede ce vrea sã spunã, pâna a o spune.
- Poate ca nu conteazã ce am învãtat sau cât si despre ce cunoastem, cãci si noi am fost în partea celaltã. Noi nu vom mai suporta a ne dãrui unor oameni sau, din aceia ce fãptuiesc aidoma fluturilor. Prea rãu ne face a fi alãturi de cei ce nu înteleg. Sau nu simt.
    Ajunsesem lângã intrarea spre metrou si ne-am oprit. O adiere moale de vânt i-a adus câteva suvite de pãr în dreptul ochilor. Si-a adus cu degetul ei fin, cu unghi lungi si lucioase, albe, pãrul din fatã pe dupã ureche. M-a prins cu dreapta de mânã, strâns, stând asa în fata mea, strângându-mã cu degetele si privindu-mã în ochi:
- Rolul nostru va fi fost ales de a împlini si usura pe cei ce vor sluji cu fiinta si sufletul grupul si lucrarea noii societãti, cãci prea încercati vor fi, si de alean si de dor vor avea nevoie. Noi suntem axa cea micã, cea care este seva.
Îmi dãdu drumul la strânsoare si continuã:
- Eu mã duc la metrou ...
Fãrã sã mai astepte, începu sã coboare treptele umede si murdare de mâzgã. Am rãmas o clipã neclintit, privind spre ea ce îndatã dispãru fãrã a se mai uita înapoi.
    Întelegeam din nou. Îmi aminteam si citeam vorbele de pe chipurile noilor mei prieteni întregi. Pentru ultima oarã, de data aceasta. Tribulatiile oarecare si fãrã însemnãtate ale vieti mele de pâna atunci aveau sã fie uitate si lãsate deoparte. Adevãrata cale si muncã deplinã a fiintei mele avea sa înceapã. Multe întrebãri mi se cuibãreau suspicioase în minte. Dintre toate, una mã frãmânta din cale afarã. Când m-am suit în autobuz, mi-am zis în gând sã nu o uit si sã o comentãm împreunã.

    Câteva zile mai târziu mã aflam din nou în apartamentul din C.C., înconjurat de noii si vechii mei prieteni. În salon era acuma o masã rotundã, din lemn masiv, acoperitã cu o pânzã albastrã terminatã cu franjuri de mãtase lungi. Toti sapte stãteam relaxati, cu câte un pahar de vin alb în fatã. Priveam din când în când la fructiera platã din centrul mesei, unde mere rosii pârguite sedeau alãturi de mandarine cu coaja parfumatã si pere mari cu pielea verzuie si lucioasã.
- Lucrarea noastrã va începe în douã directii. Întâia si cea mai lungã de strãbãtut este stabilirea noilor reguli si referinte si a mecanismelor ce vor dirija noua societate ce vom crea. Aici nu vom avea voie a gresii iar cunostinte de ele trebuie sã avem. Apoi, în timp, de va fi ca în vietile noastre sã începem a gãsi, a doua directie, un loc unde sã construim prima cetate, prima sfera a noii vieti.
    Jaluzelele lãsau sã trecã doar o parte din lumina amiezii, atât de calme si senine. Am luat palma stângã a Ilenei, ce se afla alãturi mine, în dreptul meu, si în palme am început sã-i mângâi încet pielea atat de suavã. Am vãzut-o cum se uitã pentru o clipã la Ioana si la Sanda care i-au rãspuns din ochi parcã, "Stie !". Ileana s-a întors înspre mine si m-a strâns de mânã zâmbindu-mi abia vizibil, dupã care si-a tras mâna înapoi. În timpul acesta, Victor, literatul, urmase lui Marius:
- Ideile de bazã se vor dezvolta pornind de la societatea capitalistã europeanã contemporanã, prin diferentã cu aceasta. Fiecare îsi va aduce simtirea lui si gândul lui pentru a decide apoi ce sã scriem celor ce vor trãi. Le vom cuprinde deci pe toate într-o singurã carte, ce o vei scrie tu Tudor, argoul tãu filozofic fiind potrivit acestei cãrti de initiere a initiatilor. Deocamdatã lucrarea noastrã trebuie pãstratã secretã iar pe cei ce îi vom primi si încunostiinta o sã-i alegem pe îndelete si cu rost.
    Se opri din vorbã atunci când fetele aduserã câte ceva de mâncare si mirosul de mâncare caldã, fãcutã în casã, îmi umplu nãrile. Atunci nici cã se cãdea sã fie întreruptã cu vreo vorbã linistita masã si iarã mi-am amânat întrebãrile ce mã chinuiau. Ioana rupse o pâine prospãtã si puse în dreptul fiecãruia câte o bucatã. Apoi trecu Sanda ce turnã în fiecare pahar pânã ce toate erau pline si aburite din nou de vinul rece de culoarea mierii de mai, ce fãcea mãrgeluse mici de spumã pe marginea de sticlã. Dupã masã, când am multumit si am dat sã plec, Marius m-a anuntat cã sãptãmâna viitoare vom merge toti sã vedem un loc care ar putea semãna cu prima cetate. Eu si el ne vom întâlni ca sã-mi arate drumul, cãci vom merge pe motociclete iar pe ceilalti îi va duce Dan cu microbuzul lui. I-am cerut apoi Ilenei telefonul ei, fãrã prea multe alte comentari. Mi l-a scris pe o bucatã de hârtie si foarte natural mi l-a dat, de parcã exprima doar diferit ceva ce era inevitabil si la care acceptase.

    În acea searã, aerul era uscat si destul de cald pentru un mijloc de primãvarã. M-am suit pe motocicletã  cãci trebuia sã o întâlnesc si sã o aduc apoi în casa mea. Strângeam cu încredere acceleratia, lãsându-mã propulsat aproape fãrã voie împotriva aerului si vântului, provocând ritmuri balansate ale pistoanelor ce sufereau atâtea explozii de fortã. Mã strecuram nevãzut printre masinile lente, lãsând pe toti în urmã, cãci de acum cunosteam bine drumul si îmi plãcea. Se fãcuse întuneric si asteptam pe trotuar, cu farul aprins, sosirea ei. Stãteam sprijinit de sa, cu bratele încrucisate, uitându-mã la forfota masinilor prin intersectie. Cât de mult îmi plãcea acel cartier si de câte ori voi fi trecut pe douã roti pe strãzile acelea. Gândurile mele vor tresãri când am vãzut-o asteptând sã treverseze, pe trotuarul celãlalt.
- Ce bine c-ai venit, i-am spus când s-a aflat lângã mine.
- Bunã Tudor.
M-am apropiat de ea si am sãrutat-o pe obraz. Si ea a fãcut acelasi lucru. M-a sãrutat pe obraji. I-am luat apoi mâna si i-am sãrutat-o. Apoi am mângâiat-o. Ea s-a uitat spre motocicletã si a început sã-si plimbe mâna pe deasupra ei, parcã de-ar fi vrut sã mângâie un cãlut si sã-l îmblânzeascã.
- E frumoasã.
    Am luat apoi casca si i-am întins-o ajuntând-o sã si-o punã peste pãrul bãlai si atât de lung. I-am arãtat apoi cum sã se suie si am pornit. În seara adâncã si a noastrã, înaintam cu repeziciune pe strada mãrginitã de copaci cu frunze proaspete si de trotuare pe care nu mai circula nimeni. Doar masinile pãreau a se da la o parte si sã-mi lase drum drept, celui ce sclipea metalic la orice luminã, oricât de slabã. Suficient de târziu, am ajuns la coltisorul meu de noapte seninã, acolo unde sufletul nu doarme si se opreste o clipã, altfel amintindu-si dar neîntelegând, doar lãsându-se mistuit de flacãrã revãrsatã în jur, si de seva cu care unge astfel freamãtul gândurilor mele viitoare. Ne-am asezat pe banca rece si am suit-o pe genunchii mei si ea s-a supus, cum eu o cunosteam si îi cunosteam chipul din veci, cãci doar asa putea fi cu mine.
- Ileana, Ileana Cosânzeana, i-am soptit, gâdilându-i urechea.
- Ce tot spui ? râse ea spre mine arãtându-si dintii dintii atât de albi si aliniati, în timp ce-si lãsã capul un pic pe spate, pentru a-si îndrepta pãrul ce se strânsese în dezordine pe umeri.
    De parcã ne-am fi cunoscut dintotdeauna, ea si-a lãsat capul pe inima mea si m-a prins pe dupã gât cu bratele. Puteam sã-i simt mirosul de flori de câmp al pãrului ei bãlai si sã-i ating fruntea cu buzele. Cele câteva raze de soare ale începutului de primãvarã fãcuserã acum ca pielea ei sã se fi rumenit un pic si mai degrabã contrasta cu pãrul atât de alb în lumina slabã a lunii, ajutatã doar de un bec înalt de lângã banca unde eram asezati.
- Mi-a spus Victor, o teorie a sa privind un nou sistem filozofic, pe care se gândeste sã îl includem în carte.
- Cea cu cele trei sfere ?
- Da. Ti-a spus-o si tie ?
- Cred cã a spus-o la toti. Din când în când vine si ne spune câte ceva ce el a dibuit.
- Ideea mi s-a pãrut foarte îndrãzneatã si totusi foarte utilã. Ai vãzut cum el considerã cã fiecãrui obiect, faptã idee sau fiintã îi putem atribui trei semnificatii. Semnificatiile tuturor obiectelor vor fi apoi grupate în trei sfere ce vor decurge una din alta. El a spus cã sfera întâi contine toate aspectele legate de dintâiul înteles si din utilitatea imediatã. Din faptã. Este sfera faptei. Dacã un cuvât sau faptã sau fiintã are o semnificatie directã aceasta este inclusã în prima sferã. Sensul de bazã al cuvintelor sau faptele ce le îndeplinim fãrã sã gândim sau cele atât de elementare vor fi exemple aici. Am putea spune cã viata animalelor se înscrie în totalitate acestei sfere a faptei si a primului înteles. Dacã apoi un cuvânt are un înteles al doilea sau simbolic, sau dacã doar te vei gândi la semnificatia faptei tale de adineauri sau a priori, vei trece deci în sfera a doua. Sfera întelesurilor sau sfera gândului. Doar oamenii privind la cele ce se aflã în sfera întâi si analizându-le vor aduce astfel elemente celei de-a doua sfere, a creatiei. Aceasta nu este materialã, ca prima, ci doar simbolicã si mentalã. Cei putini sau doar cei ce stiu si vãd, de vor analiza ce se aflã în sfera doi vor putea cuvânta sau gândi lucruri despre sfera ce se aflã desupra tuturor, în sfera trei, în sfera misticului si spiritului superior. Cãci din toate cele ale sferei doi, vom privi în sus si admite rezultatul cunoasteri în acestã sferã ultimã, atât de adevãratã si atât de aproape de cer. Este doar sfera celor iluminati si sustinãtori ai axei dar si acestia nu vor putea locui aici timp prea îndelungat.
    I-am desprins bratele-i de dupã gâtul meu si tinând-o eu acuma pe dupã mijloc mi-am apropiat buzele de ale ei. I-am simtit buzele subtiri, acum de culoarea coajei de pâine. Moi. Rumene. Am muscat-o încet de buza de jos si am podidit-o cu sãrutãri în loc. Aveam atunci si eu buzele umede de salivã. A ei. Îi simteam mirosul gurii, ca de trandafir rosu. Suav.
S-a lãsat din nou cu capul la pieptul meu, cu mâna stângã stânsã lângã ea si-si plimba degetele pe cãmasa mea urmãrind parcã o linie nevãzutã între stern si inimã. Ochii îi pãreau oarecum obositi dar fericiti, un amestec ciudat la fiinta pe care încercam sã o cunosc. Cum vroiam si cum trebuiam.
    Mi-am dat capul pe spate si am privit o clipã în lumina becului de pe alee, în jurul cãreia roiau insecte efemere, din genul celor preaiubitoare de luminã si cãrora le va aduce moartea. Stiam acum cã trebuia sã plecãm cum mai bine era de vom ajunge si acasã.
Am intrat pe usã si am tras-o si pe ea dupã mine. Mi-am aruncat haina dupã ce mã voi fi descãltat si m-am aruncat copilãreste pe pat. Si ea s-a descãltat. Avea pe fatã un surâs strengãresc si ochii parcã-i luceau. S-a prãbusit peste mine, s-a suit pe mine înconjurându-mã cu picioarele si mâinile ei.
- Sfera întâi ..., spuse si se lãsã zdrobindu-mi-l, peste pieptul meu.
- ...Sfera doi ..., si îmi apucã capul în palmele-i nervoase pentru ca mai apoi sã mã sãrute cu foc pe buzele-mi de foc, acum. Mã strânse încã o datã si se dãdu jos de pe mine, întinzându-se ca mine, dreaptã, cu fata în sus si tinându-mã de mânã. Pe pat.
- ... Sfera trei.
    Stãteam unul lângã altul rãsuflând si priveam în sus, amintindu-ne cã suntem în poianã, acolo unde miroase a iarbã si a pãmânt.
- Mâine vi tu sã mã iei si sã mergem la locul nou ?
- Dacã nu plouã, da.
- N-o sã plouã ...
    Era atât de frumoasã, asa cum o femeie este cea mai frumoasã dupã ce va fi fremãtat sub sãrutãrile si mângâierile ce ea le cere si le primeste de la cei ce stiu.
 

    Dan si Victor se întâlniserã pentru a pune la cale desfãsurarea pregãtirilor pentru mica excursie de sâmbãtã.
- Trebuie sã  rãmânem un pic acolo pentru a simti dacã acela, cu adevãrat, este locul.
- Sã luãm câte ceva de mâncare si sã facem ceva fotografii. Eu as lua si scaunele pliante, poate stãm toatã ziua acolo.
Trecurã câteva clipe fãrã ca vreunul sã spunã ceva. Apoi Victor continuã, pe alt ton:
- Spune-mi, tu crezi cã Tudor va putea sã scrie cartea noastrã ?
- Dan îsi apãsã ochelarii spre ochi cu degetul arãtãtor de la stânga si cu privirea tintã undeva în jos a rãspuns:
- El este un romantic, incurabil, si limbajul lui este potrivit. Apoi este suficient de tânãr ca sã aibã destulã energie pentru o lucrare atât de grea si de duratã. Ai vãzut si tu cum scrie, el este cel de care avem nevoie.
- Îmi pare cã scunde ceva. Si anume, chipul lui trãdeazã o continuã flacãrã si vâlvãtaie lãuntricã, poate o premonitie a vietii grele ce va mai avea de îndurat.
- El este ca noi si precum si celorlalti, dar poate cã a zãbovit prea mult pe tãrâm. Cred cã a vãzut si stie unele lucruri ce îi sunt prea tulburãtoare a le spune, deocamdatã. El încã asteptã împlinire, poate flutureascã, de la viatã.
- Da, este ca noi ...
    Victor vru sã mai spunã ceva însã se opri din mers si-si înghiti cuvintele. Lãsã sã iasã un oftat lung si încet, în timp ce se gândea departe.
- Dan, mi se pare, totusi, cã existã o posibilitate ca ideea noastrã, de a întemeia aceastã societate, sã fie o utopie.
- De ce ?
- Spune-mi, de ce este nevoie de aceastã grupare ?
- Ca oamenii sã fie mai fericiti, mai întelepti si mai buni lor si cerului, rãspunse Dan, fãrã timp de gândire.
- Dar dacã eu ti-as spune cã acest lucru, fericirea, este a priori, imposibilã.
- În ce sens ?
- Uitã-te doar la cãrtile pe care le-ai citit. Ai sã gãsesti cã sunt scrise de ursi ai axei care prebuni, au zãmislit cuvinte si luminã în noi. Dar uitã-te si la celãlalte cuvinte, sau la anumite dedicatii sau motto-uri, sau la istoria vietii lor adevãrate, si vei vedea cum ei toti au trãit amarã suferintã si doar din greu au creat aceste frumuseti. Cele mai triste si adevãrate fraze mi-a fost dat sã le citesc în cãrtile celor mai mari si grei dintre aducãtorii de adevãruri. Sau poate vei fi cunoscând viata lor prea grea si întreruptã de moarte si boalã la vârste ale tinereti. Mã alãtur lui Cioran, care sugera cã Dumnezeu a creat aceastã lume si apoi a pãrãsit-o, fiind dezamãgit de rezultat. Ne nastem si trãim pentru a plãti un tribut continuu de suferintã, oriunde si oricând.
- Dar eu am fost si poate sunt fericit. Da, am fost sigur, fericit.
- Doar iluzie a cuvântului, cãci cea mai profundã semnificatie a fericirii este doar durerea, la un alt nivel de întelegere si organizare. Pentru fiecare sãrut sau pentru fiecare clipã fericitã vom suferi înainte si oricum dupã, înzecite clipe amare.
- Dupã cum zici tu, se vede cã suntem condamnati pentru ca, inevitabil, sã avem a suferi si greu a ne fi pânã la moarte, iar fericirea sa fie atunci o subclasã a nefericirii.
- Cei ce trãiesc cu fapta, cei multi, au a suferi în ceea ce se cheamã viatã si mult am povestit despre ei. Uitã-te în jurul tãu, la cei ce numai cu fapta pot trãi, sã-i vezi cum sunt rãsturnati de valurile grele ale vietii, de boli si de accidente, de mizerie si sãrãcie, de rãutate si de alti oamneni asemenea lor sau copii. Cei ca noi, de vom avea a îndura acestea, ca apoi sã intre si sã înteleagã cum si în sfera a doua totul converge din si înspre suferintã, totul se cheamã una, dor.
    Lui Victor i se uscase gâtlejul si mâinile începuserã sã-i tremure. Ar fi vrut din toatã inima ca cele spuse de el sa nu fie adevãrate, sã fie simple vorbe în vânt, de noapte. Dar, asa cum stia, de cele ce-si dãdea seama sau îsi amintea, prin ele va trece si nu numai el.
- A face aceastã societate a echilibrului si cunoasterii, ar fi deci o utopie, precum fericirea nu poate fi câstigatã. Pe cât cunosti si te apropii de cele din sfera trei pe atât te lepezi de linistea si fericirea dinaite.
- Ai spus fericirea dinainte ? ridicã Dan privirea înspre Victor.
- Da, fericirea "necunoasterii".
- Iatã doar un mijloc de ai cãlãuzi pe cei de lângã noi sã nu simtã greul ...
- Dar cineva trebuie sã sufere pentru aceasta.
- Cei ce îi învatã ...

    Marius, mediu de staturã si trecut de floarea vârstei, pãrea acuma mic, asezat pe motocicleta la care tinea atât. Îl urmam, jucându-mã câteodatã a-l depãsi dar eram tare atent sã nu zdruncin sufletelul ce se afla în spatele meu. Îsi legase pãrul asa cum o rugasem, însã vântul tare se juca si el cu firele ei lungi, de aur. Foc în urma nostrã. Mã lãsam drept pe spate si într-o parte si ea se lãsa în fatã, în partea cealaltã pentru a ne uita unul la altul si descoperi bucuria chipurilor fiecãruia, cele fericite si nu în vis. De îndatã ce am pãrãsit orasul cu strãzi, în nãrile mele a pãtruns acel miros de câmp uscat de vânt, de secetã potolitã de o ploaie de primãvarã, de grâu crescut de-o schioapã si ud de boabe de rouã ca mãrgãritarele. Nicãieri nu era mai parfumat aerul de frunze, nicãieri aburul pãmântului care începea sã se încãzeascã, nu-mi spusese o poveste mai frumoasã. Si un cântec.
    Microbuzul verde al lui Dan, ce ducea pe Victor si pe Ioana si Sanda, încetini în pic, cãci apucase pe un drum mai de tarã, pe lângã o mânã de copaci si arbusti, si ne apropiam. Ne-am oprit acolo unde un câmp de mãrimea mai multor zeci de terenuri de fotbal stãtea atât de plat în fata noastrã. Mãrginit era doar pe douã laturi de pâlcuri de pãdure si doar câte o tesiturã, semn al unei bãlti, mai întrerupea monotonia reliefului.
    Me-am asezat cu totii pe marginea santului dinspre ogor, si am asteptat soarele sã suie la amiazã, uitându-ne si închipuindu-ne acel teren urias, plin cu case albe si mici, si alei albe, printre petece de iarbã verde ca salata si oameni fericiti plantând flori, si jucâdu-se cu copiii, îmbrãcati tot în alb. Doar pe margine un gard subtire din sârmã, verde si el, închis sã ne despartã de noi, noi cei dinainte si mai rãi, cãci nestiutori si neîndrãzneti. Chipuri fericite de oameni blonzi si rumeni la piele de la soarele binevoitor si arãtãtor, îmi închipuiam atunci miscându-se cu încetinitorul. O pasãre mare si negrã veni din spatele nostru si cu un tipãt fãrã ecou se intrepuse pentru o clipã, între mine si soare. Apoi fãcu în fata noastrã si în sus, un rotocol si dispãru în pãdure.
- Ce frumos este, cât de mare pare si cât de mic va fi dacã îl vom parcuge cu pasul.
- Lasã, cã nici asa nu va fi mic.
- Haideti sã vedem pãdurea, zise Sanda.
- Da, pãdurea, spuse si Ioana, poate prea putin pãtrunsã în acele momente de frumusetea unei suprafete mari de pãmânt, ce abia dacã putei sã-i vezi marginile.
- Ceru-i atât de deschis aici, cãci orizontul se vede din trei laturi, am spus eu.
- Cam bate vântul.
- Daa, îi încuviintã Marius, bate vântul.
    Am ajuns din urmã pe Ileana care le urmase pe fete în pãdure. Sau mai degrabã pe tinerele femei. Încã un sant adânc ne va bloca trecerea. Pãdurea se înconjurase de tufisuri dese si mari pentru a se pãzi de orice vizitator ce o va pãtrunde. Am gãsit un loc ceva mai rar de copaci si am fãcut semn lor sã mã urmeze. Mergeam aplecat si ramurile arbustilor mã zgâriau si încercau sã mã oprescã de a intra si a mã scoate afarã. Pãrul mi se umpluse de pânze de pãianjen si pe genunchi simteam urma altor tepi. Dupã alti pasi, arbustii se terminarã si începu pãdurea liberã si rarã, doar asternutã pe jos cu plãntute cu tulpina firavã si cu frunze mari, ca ale copacilor de deasupra. Pe cât de deasã a fost pânã atunci iatã cum în inima ei, copacii erau rari si aveau coroane preaînalte. Raze de soare picau pe frunzele groase ale plantelor ce cresteau din covorul de desupra pãmântului, si vântul încetase, neputând si nevoind a ne urmãri pânã aici. Mirosul de iascã si de frunze reci se combina acuma cu mirosul de femeie si parfum ce venea de la sufletul ce tineam în brate si apãsam împotriva unui copac cu scoarta tânãrã si acoperitã de muschi.
    Câte-un râset, departe ecou al unei soapte, zgomotul unei frunze ce cade aproape, trosnetul vreunui copac, spuneau aceastã poveste care rezona în sufletul meu. Ireal, îmi modificam starea de spirit în spiritul bunei traditi a poenii descoperite. De ursi.
    Când ne-am întors trecuse bine de amiazã. Ceilalti stãteau asezati în scaune pliante si puseserã o masã albã cu câteva farfuri pe ea. Albe. Victor si Sanda erau plecati dupã lemne, dar ce-mi pãsa mie.
- S-a fãcut frig, iatã ce-mi pãsa mie.
- Da, trebuie sã mâncãm ceva, Sã facem focul maidegrabã.
- Esti îngândurat, sau ce este Dane ? remarcã Marius si în timpul acesta privi, desi avea mâinile ocupate cu pregãtirea mesei, la Dan. Cufundat în gânduri sau plictisit, stãtea pe un pietroi si chinuia între degete un fir de buruianã. Dan evitã sã rãspundã imediat si apucã firul de buruianã si începu a bate cu el alte buruieni din iarbã. Continuând sã se uite în altã parte, distrat, spuse:
- Uite, Victor, mi-a încuviintat si el, odatã, cum ar fi doar o utopie sã gãsim un loc ce noi stim cã e bun dar mai rãu chin va fi ...
- ... Va fi doar putin rãu si dupã acea doar multã fericire.
- Sau mai putin rãu, am întãrit eu uitându-mã la Dan, care trase aer în piept si vru sã spunã ceva dar nu-l lãsai:
- Isus a suferit pentru noi. Vom putea acum dacã vom fi treji si întregi, sã ne apropiem de bine. Eu vãd cã existã si suferintã cum Domnul a lãsat pe diavol sã lucreze si doar tu vei sti a alege o cale sau alta.
    Marius se uita când la mine, când la celãlalt când si-a adus aminte de alte îndeletniciri:
- Hai duceti-vã unul si aduce-ti-i pe ãia cu lemnele, cã îngheãtm aici.

    Mai târziu ne asezasem toti în jurul focului ce pâlpãia încã cu vigoare si proiecta lumini ancestrale pe obrajii si tâmplele noastre. Îmi încãlzisem un ceai pe care-l tineam strâns în palme, cãci cana era fierbinte si-mi plãcea.
- Ar trebui ca sã preluãm în mare tot sistemul de învãtãmânt dar sã schimbãm întelegerea anumitor aspecte si sã aducem discipline noi. Eu as vrea ca fiecare dintre noii membri ai societãtii sã învete a lucra pãmântul si a-i întelege rosturile. Apoi ca ei sã stie a construi o casã si a repara cele ce sunt necesare ei, desigur, la un nivel de bazã.
- Eu as propune sã existe obligativitatea parcurgerii anumitor lecturi, sugerate de grup, de la vârsta primei citiri, pânã la moarte. Toti cei care vor voii sã trãiascã alãturi de noi vor trebui sã citeascã.
- Oho, de câte perechi de ochelari va fi nevoie ... zâmbi Ioana.
- Libertatea va fi datã si poate fi datã de respectarea acestor reguli, poate mai stricte decât cele ale societãti normale.
    Victor, obosit, dar multumit de mânuta Sandei, ce o tinea într-a lui, îsi întinse picioarele si îsi încordã toti muschi a somn înainte de a ne zice:
- Diferenta majorã va fi probabil felul în care pretuim informatia, expresia si fapta. Dar informatia trebuie adusã si respectatã si apoi aflatã si pãstratã. Expresia va fi vãzutã în modul diferit în care ne vom îmbrãca si constui casele, iar fapta va fi astfel cãlãuzitã încât sã nu fie grea si prea nerespectuoasã pentru cer si pãmânt.
    N-am hotãrât sã strângem si sã plecãm. În timp ce se pregãtea sã-si punã casca, pe neasteptate, Marius filozofã cãtre mine:
- M-am gândit si am tras justa concluzie cã o femeie, ca sã ai parte de ea, trebuie sã îndeplinesca douã conditi: sã fie frumoasã si sensibilã, sau maidegrabã foarte frumoasã si sensibilã.
M-am uitat la el si l-am întrebat în doarã:
- Doar douã, doar ãstea douã ?
- Ai sã vezi, dacã te gândesti un pic, cã sunt necesare si suficiente.
Noaptea schimbã pe oameni, mi-am soptit în gând si m-am suit pe motocicletã.
- Acuma sti drumul, n-ai vrea tu sã ne fi de cãlãuzã ?
    Am încuviintat cu capul, si am pornit. Îmi închipuiam ca de a doua zi sã încep a schita structura cãrtii si sã le spun. Vântul îmi atingea fata cu mâinile lui reci si luminile orasului se fãceau din ce în ce mai aproape, dar aproape cã nu-mi mai aduceam aminte când începuse aceastã zi, ce mai avea un ceas pânã sã lase locul urmãtoarei.

    Mã izolasem de câteva zile. Tare as fi vrut ca sã încep a asterne primele rânduri despre carte, dar nu puteam. Si în mine pâlpãiau gândurile si ideile, cãci as fi vorbit ore în sir, dar nu puteam a scrie. Stãteam întins pentru a citi o carte ce povestea în parte viata unui descoperitor de alfabete. Dar soneria de la usã m-a zmuls din nisipurile desertului unde stãteam descult, pentru a-l urmãri pe C împlinindu-si destinul.
- Sãrutmâna sufeltel, cine sufletel ! m-am bucurat la vederea unui pui de pisicutã drãgãlas. Ea intrã râzând cãci am prins-o de la spate si nelãsându-i altã putintã de miscare.
- Cine am si eu pisicutã ? am gâdilat-o eu cu soapte.
Ea se intoarse si lãsã sã-i cadã sacul ei cochet, alb, pe jos, pentru a mã îmbrãtisa cu amundouã bratele. Mã sãrutã pe buze încet si adânc. Si eu am sãrutat-o.
- Am venit. Am venit la tine.
Fãcu câtiva pasi spre salon. Am urmãrit-o si m-am asezat înintea ei si apoi am întins bratele dupã ea pentru a o aseza cum vroiam, pe picioarele mele.
- Ti-e foame ?
- Da, un pic.
- Fac imediat ceva bun, si am ciupit-o de burticã. Ea râse si se aruncã din bratele mele. Stãtea în picioare în fata mea, asteptând sã vin dupã ea si sã mã joc. Avea o hainã de blugi albastrã ce si-o aruncã acum  pe un fotoliu. Pe dedesupt, un plovãr subtire si strâmt pe corp, de culoarea mierii de floarea-soarelui zaharisite, ce nu-i ajungea pânã în pantaloni, cãci lãsa o dunghitã cât degetul, de piele roz, sã se vadã. Pantalonii de blugi erau de un gri albicios si iarãsi mulati pe picioarele ei slabe si doar evazati dupã genunchi. În picioare avea ghetutele albe si atât de curate, semn al perseverentei si minutiei ei exagerate, de pisicã, cu lucrurile si frumusetea lor si a ei. M-am ridicat lângã ea si am înconjurat-o si mi-am frecat fruntea, abia atingând, de pãrul ei, Si ea a închis ochii si si-a lipit pieptul de al meu si si-a ridicat un picior înconjurându-l pe al meu, frecându-si pulpa si coapsa de mine.
- Mã duc sã fac ceva de mâncare.
- Pot sã pun niste muzicã ?
- Încearcã NMA, bãietii ãstia sunt bestiali, si dupã aceea vino si tu la bucãtãrie.
- Bine. Hmm, ce mere frumoase .
    Dupã câteva minute ea se afla lângã mine urmãrindu-mã cum încercam sã iscusesc repede bucate din cele gustoase si cu care eram obisnuit. În surdinã se auzea o melodie ce-mi plãcea dar de fiecare datã o gãseam tristã.
- Sã stii cã am încercat sã scriu dar nu pot sã gãsesc energie pentru aceasta. Cred cã sunt acum prea antrenat într-o perioadã de tip yang.
- Yang ?
- Unii pot gãsi aceastã interpretare a notiunilor de yin si yang, adicã yin este viata stationarã a renuntãrii, a gândului si cunoasterii prin mental iar yang este esenta activã, a faptei, a schimbãrii si a cunoasterii prin experientã.
    Îm viata mea, preponderentã a fost perioada yin. M-am dedicat cunoasterii si filozofiei, artei si întelegerii cãrtilor si oamenilor. Rezultatul a fost începutul cãii spre cunoasterea de sine si focul.
- Ce foc ? se uitã ea usor încruntatã la mine în timp ce musca cu poftã d-intr-un mãr auriu.
- În perioade yin se acumuleazã imense energii mentale si sufletesti, ce sunt sub forma unui foc, un freamãt continuu, o aptitudine deosebitã de a comunica si de a întelege lucrurile si oamenii din jurul meu. Acest foc este, dacã vrei, opusul ignorantei si plictiselii de viatã. Ori de când te cunosc pe tine si pe ceilalti, sunt mult prea activ si alte gânduri si fapte umplu cotidianul meu. Am nevoie de yin pretuntindeni cu mine, drept însotitor nelipsit al faptelor.
- Esti mai fericit ?
- Ce întrebare este asta ? Bineînteles, si sã sti cã am dat o nouã întelegere suferintei. Alta decât cea despre care ne povestea Dan. Istorici spun cã populatiile care au avut curajul sã migreze din zonele abundente si calde, înspre zone mai reci, fiind nevoite sã se adapteze, au devenit astfel mult mai avansate decât cele rãmase pe loc. Gândeste-te numai la aborigeni sau la alte triburi primitive din zonele calde si la europeni.
    Ileana, dupã ce cântãri un pic cele spuse de mine si înghiti din fruct, continuã geticulâng:
- Deci tu vrei sã zici cã o viatã tihnitã a cunoasterii si gândului, adicã yin, nu este totusi scopul vieti si deci al axei.
- Întocmai. Evolutia si deci axa, se face numai atunci când participi pe deplin la o perioada yang. Ideea mea este cã nici sã ai o viatã preponderent yang, tipic a fluturilor, nu este iarãsi bine, cãci nu duce la roade.
- Dar oricum, focul, care este coacerea lui yin, trebuie pus în slujba unei perioade yang. Si apoi, aduse câteva clipe yin la sfârsitul fiecãrei zi.
- Pe scurt, suferinta este necesarã si bunã, cãci reprezintã evolutie si deci împlinire a axei si om si din oameni.
    M-am uitat la ea în timp ce vorbeam, pentru a mã asigura cã a înteles pe deplin. Aburul bun, se ridica din farfuriile pline acum cu bucate gustoase ce le aveam în fatã. Înainte de a începe sã mãnânc, am mai întrebat-o:
- Ce zodie esti ?
    Ileana mesteca încet si-si rotea ochii, si furculita în aer, încercând sã formuleze un rãspuns.
- Cred cã stii.
- Aa, da ! Stiu ? am spus înghitindu-mi ultima vocalã. Un nod mi s-a pus în gâtlej cãci o bãnuialã ce îmi încoltise deunãzi îmi fusese acuma subtil confirmatã.
- În toate legendele romantice europene, vechi, se povesteste poate despre doi tineri, el, desãvârsit în ale cunoasterii sau în bunãtate si în tihnã, si ea, fecioara desãvârsitã în frumusete si puritate. Totul începe cu yin si se sfârseste în freamãt de yang. Si apoi prea des apare personificat în chipul zeului cobãrât pe pãmânt, miscat de frumusetea muritoarelor, un taur. Din unirea unui astfel de taur cu o preafrumoasã fecioarã a pãmântului se naste un erou sau de-a dreptul un semizeu.
- Ce eroi vor fi, sã presupunem cã vom avea noi, prichindei, mostenind pe semne inteligenta si sensibilitatea tatãlui si frumusetea si bunãtatea mamei...
- Da, chiar semizei vor fi, am râs si eu pentru o clipã, cãci si ea zâmbãcea si începuse a se sãtura de masa bunã.
    Farfuriile albastre erau acum goale si dar pãrãsite tineau tacâmuri nefolositoare. Ne-am asezat pe canapeaua moale si priveam împreunã la televizor. Eu mã uitam aiurea si mi-am întins bratul pe dupã umeri ei, aducându-mi-o la piept.
- Ce bun a fost, chiar îmi place cum gãtesti. Sã mã înveti si pe mine.
- Sã te învãt ...
    Mã gândeam cum nu toate povestile de dragoste vor a însemna acelasi lucru si cum cele mai aproape de destin si de mit îmi amintesc prea mult de tãrâm. Cãci focul yin nu se stinge niciodatã.

    Afarã era cald. Era atât de cald, în acea dimineatã de primãvarã, de parcã natura tinea sã confirme bãnuiala mea cã duminicile sunt cele mai calde zile ale sãptãmânii. Eram frãmântat de viata ce mi se pãrea acum amarã si lipsitã de sens. Stãrile yin erau atât de line dar suspendate în timp, atât de aducãtoare de uitare si dialog cu cerul. Apoi împlinirea yang, suferinta si ea, cea aducãtoare de oxigen si parfumuri, atât de neprielnicã tihnei si înãltãrii. Curios, îmi pãrea cã nu puteam sã cred cã existã vreun mijloc prin care, în afarã de a le percepe, sã basculezi, la nevoie, firul vietii dintr-o sferã în alta. Simteam cum starea lucrurilor de dinainte as fi putut numi-o suspendatã dacã nu pierdutã, cãci nimeni sau prea putin, a stiut despre cele întâmplate, cãci si eu, din toti acesti ani sau aceste luni sau sãptãmâni, nimic nu mai folosesc în clipa de acum. Doar dacã, din foc, prin mijlocirea grãuntei de aur, sau din când în când al vreunei brize de yang, nu voi fi lãsând forme frumoase, în sunete ale mintii, sau.
    Am sunat la usã si apoi am deschis. Am pãsit în hol, de unde l-am vãzut pe tata în sufragerie, citind.
- Sãrutmâna tatã.
Tata coborî cartea si privi fericit pe deasupra ochelarilor ce-i alunecaserã în jos pe nas.
- Salut mãi bãiete, ce faci ?
- Sunt bine tatã. Voi, ce faceti ?
- Uite si noi, pe-aici. Vezi cã maicã-ta e în bucãtãrie, tocmai vorbeam despre tine azi dimineatã.
    Am dat în lãturi usa întredeschisã si am zãrit-o pe mama, îmbrãcatã poate prea gros pentru cãldura de acolo, asezatã pe un scaun, în fata mesei.
- A, puiul mamei, de când nu ne-ai mai dat si tu un semn de viatã.
- Sãrutmâna mamã, am spus si am lãsat usor capul în jos.
- Ti-o fi foame, stai sã-ti pun sã mãnânci, cã ãstora le-am dat.
- M-am asezat fãrã sã rãspund, la capãtul mesei, la locul meu de odinioarã. Tineam capul în jos. Am luat o bucãticã de pâine si am înghitit din supa aproape rece.
- E rece ...
- Stai, lasã cã ti-o mai încãzesc.
- Nu. Sã rãmânã asa. Încãlzeste restul mai bine ...
    Mama a pipãit acum restul oalelor ce mâncare si a ridicat capacele pentru ca sã vadã care e mai rece. A aprins focul si le-a pus la încãlzit pe toate. Când a terminat si-a tras scaunul lângã mine si s-a asezat.
- Ia spune, ce mai faci tu.
- Ce stii prea bine, muncesc si mã plimb si astept ca sã vinã vara ca apoi sã vinã toamna...
- De ce nu ne-ai mai sunat ?
- Lucrez la ceva, n-am avut timp.
- Sau n-a avut chef, cu alte cuvinte, s-a bãgat frate-miu în vorbã, apãrut pe neastepate în usa de la bucãtãrie. Lasã-l în pace, face ce vrea. A, vedeti cã eu plec.
- Unde pleci ? întrebã mama exagerat de intrigatã de anuntul lui.
- Pe-afarã, si iau si masina.
- Bine. Vezi sã fi atent pe unde umbli si sã nu te întorci târziu, spuse ea si se linisti de parcã acuma nimic nu i se mai putea întâmpla.
    L-am auzit apoi vorbind cu tata în sufragerie si usa trântindu-se în urma lui. I-am dat mamei farfuria goalã asteptând sã-mi mai punã. M-am ridicat, amintindu-mi ceva, si am scos din haina ce o lãsasem în hol, trei foi albe, scrise la masinã si împãturite în trei.
- Ia citeste asta.
Si-a pus ochielarii si suficient de atentã a început a le descifra. M-a uimit cât de repede citise si apoi le-a aruncat pe masã usor dezamãgitã.
- Prostii, chiar vorba ta, utopii. Ce-mi povestesti tu mie de sectantii ãstia, cine sunt ãstia ?
    N-am rãspuns doar am continuat tacticos sã mãnânc acele bucate cu sosul prea fierbinte acum, dar bun. Veni si tata, zambãcind si bine dispus.
- Ce-a mai fãcut bãiatul.
- Uite, prostii, si se uitã înspre foile rãsturnate. Dar eu cred cã e o fatã la mijloc.
- Ba chiar trei, am punctat.

    Pisica se ivi de pe hol, cu coada înfoiatã pe sus si cu boticu-i roz ce nu-l mai vãzusem de-un timp. S-a oprit si s-a uitat pentru o clipã la mine. Tata s-a aplecat sã se joace cu ea iar ea a ridicat lãbuta albã si grosã pentu a-i rãspunde. Dar repede plictisitã a zbughit-o sub un scaun.
- Sãrutmâna pentru masã.
- Sã-ti fie de bine, of, of, si-a spus si m-a mângâiat pe crestet, acceptându-mi astfel fptele recente. Ne-am asezat în sufragerie, acolo une tata completa la birou cãsutele unui tabel cu luni si culturi.
    Stãteam lasciv cãci eram obosit si în inima mea, lucru nevoit si nestiut, era dor. Pisica apãru din nou si încet se apropie de mine. Când era la picioarele mele, a astepat putin, a mârâit de lene, dar pânã la urmã mi-a sãrit în poalã. S-a asezat lungitã, peste inima-mi, uitându-se în ochii mei. Am sprijinit-o cu stânga si am început sã o mângâi cu dreapta. Mama si tata se uitau uimiti cum acestã pisicã frumoasã, a noastrã, niciodatã nu stãtea lângã om si greu te lãsa sã o atingi.
La câteva sãptãmâni, când aveam sã vorbesc din nou cu ei, voi alfa cã pisica numai pe locul acela, unde fusesem eu asezat, a zãbovit si ziua precum si noaptea, timp de sapte zile. Apoi i-a trecut.
 
 
 
 

     M-am asezat în sfârsit la masa mare din bucãtãrie, unde atât îmi plãcea si unde îmi aduceam aminte cã am scris pentru prima datã. Mi-am încãlzit un pahar de lapte, ca sã-mi tinã de urât si de foame si am tras teancul subtire de foi albe înaintea mea. Am început sã scriu repede doar oprindu-mã la începutul fiecãrui paragraf pentru a mai sorbi o înghititurã din laptele amestecat cu caco aromatã si a asculta în gând cuvintele viitoare ce aveam sã le astern. Ideile erau déjà acolo iar forma cãpãtase acum nuante subtile ale coacerii si deschiderii. Sirul vorbelor îmi spunea cã aequo animo se afla pe aproape cãci sperantã exista din nou, cum grãunta de aur începuse sã iasã la suprafatã si sã luceascã. Mai târziu, obosit si multumit oarecum, am strâns foile scrise si le-am recitit. Mi s-au pãrut bune si m-am hotãrât ca mâine, sâmbãta în care ne vom întâlni, sã le aduc cu mine.

     Când am intrat i-am gãsit pe toti asezati la întâmplare pe scaune si fotolii sau pe jos, discutând despre povetele ce trebuiesc scrise.
 - Viata va trebui sã fie un continuu proces de învãtare pentu cei din oras. Dar fiecare poate învãta despre alte lucruri si aceste lucruri nu le va alege singur decât în parte. De la nastere, fiecare individ al orasului, va fi urmãrit si categorisit si îi va fi cântãrit rolul pe care îl poate juca în comunitate.
- Dar, Marius, cum vom reusi sã-si câstige existenta oamenii ce ni se vor adãuga, îl întrebã Ioana, usor distratã si ca de obicei preocupatã de bunele aspectele materiale.
- Pentru începutul Orasului, oamenii se vor muta aici doar cu casa si îsi vor pãstra slujbele, preieteni si restul în lumea dinafarã. Acelasi lucru e valabil si pentru noi. Apoi ei vor avea alte slujbe, în Oras, si vor învãta si fi învãtati regulile noii vieti.
Dan stãtea singur, pe jos si pãrea fremãtat de alte gânduri. Victor începu sã vorbeascã, citind niste fraze ce spuneau despre modul în care este just ca Orasul sã se conducã si autoritatea sã fie reprezentatã. I-am soptit pe furis Ileanei:
- Ce-ai fãcut, pe unde ai umblat ? De ce nu mi-ai rãspuns ?
- Te rog sã mã scuzi, dar am avut mult de treabã, am ajutat pe ai mei si a trebuit sã ies în oras. Apoi seara sunt asa de obositã ...
I-am luat mânuta finã, cu degetele lungi si subtiri si am sãrutat-o. Ea si-a tras-o înapoi si si-a mângâiat obrazul de palma mea. A zâmbit trist. Îl ascultam din nou pe Victor ce explica tuturor cã aceastã organizare cu autoreglare va putea face fatã lucrurilor pe care în mod inerent, nu le cunoastem încã. Dan întoarse privirea spre noi si începu sã vorbeascã, cu glasul stins, la început.
- Dar, dar imagineazã-ti ..., si înghiti în sec de emotie în timp ce-si trecea mâna usor tremurândã prin pãr, imagineazã-ti cã unui membru al orasului i se îmbolnãveste mama de cancer sau cea pe care o iubeste sau copilul sau gândeste-te la fremãtul si zbuciumul pe care oricine îl poate avea de la viatã si în oras. Dacã suferinta e aceiasi, si un oras mai bun este doar o iluzie, o utopie. Voi încercati sã înclinati balanta suferintei în partea mentalã si în cea a greutãtii învãtãturii, pentru ca astfel, credeti voi, cei initiati sã sufere si mai putin si sã ia mai mult de la viatã. Dar eu stiu cã planetele vor aduce acelasi freamãt oricând, mai devreme sau mai târziu, iar voi nu puteti schimba atât de radical destinul oamenilor.
- Ce spui Dane, trebuie sã facem ceva, sã stãm asa nu se mai poate, trebuie sã suferim acum ca sã gãsim frumosul de mai târziu.
- Sã stii, Marius, cã nu vei reusi sã scapi de rãu nici acolo, nu vei putea, cãci el este peste tot.
    Dan se fãcuse livid la fatã. Si-a scos ochelarii si i-a pus pe jos pe mãsuta de lângã televizor. A fãcut câtiva pasi prin camerã si apoi s-a asezat la loc. Ochii priveau în jos, iar sprâncenele i se încruntarã. Obrajii încordati trãdau o mare suferintã si cu greu se tinea sa nu plângã. Poate cã nu mai avea puterea sã se mentinã dincoace de hotar sau poate cã avea dreptate si stia cã lucrarea lui si deci a nostrã, de pânã acum este doar o poveste frumoasã si atât.
- Si eu vãd aici imposibilitatea realizãrii depline a acestui Oras, cum schimbãrile sunt prea bruste si prea adânci. Am strâns putin din ochi cãci cuvintele acestea mã dureau dar toti mã urmãreau nedumeriti si am continuat:
- Dan, este oare, da, o utopie, însã fericirea însesi este o utopie cãci si dragostea dar este o utopie. Acest Oras, este deci o utopie frumoasã, atât de frumoasã ca si celãlalte, pentru care meritã se te frãmânti si în care meritã sã crezi. Cum vom crea astfel visul, din cãrti si cuvinte, visul în care toti vor crede si îi vor da timp. Acesta este Orasul.
Dan închise ochii si apoi când i-a deschis la loc erau umezi de lacrimi. Rãmase nemiscat, tintuit de semnul unei mari suferinte. Marius se ghemuii lângã el si-i puse mâna pe umãr.
- Dane, mãi Dane, ce-ai ?
    Dan nu rãspunse si o lacrimã i se prelinse pe lângã nas pânã pe buze. Stãtea cu spatele drept si privea fix în fatã, acolo unde ochii lui gãsiserã intrarea pe tãrâmul. Sanda si Ioana s-au uitat mai de aproape si ele cãci si pe chipul lor se citea îngândurare. Victor astepta calm sau se gândea la cele auzite adineauri, privind spre mâinile ce si le fremãta fãrã încetare. Ileana se zmulse dintr-o datã de lângã mine si se aruncã la pieptul lui Dan, cu ochii în lacrimi. Îl mângâie pe spate si îi luã mâinile într-ale ei. Stãtea îngenunchiatã lângã el si începu a-l sãruta pe obraz. El îsi reveni încetul cu încetul din crispare si lãsã ametit capul la sânul ei. Ea îl luã în bratele ei, înghitindu-si câteva sughituri de plâns. Dan stãtea inert, cu capul într-o parte si lacrimi îi cãzurã pe barbã si apoi pe cãmasa de mãtase a Ileanei.
    ... Sensibilã, mi-am zis în gând si am simtit cã ochii mi se încetoseazã. Nu stiam de ce dar simteam nevoia sã mã ridic, sã plec cât mai repede de acolo. Oricum, nu mai gãseam cã e cazul sã le mai spun despre cele ce scrisesem. Ileana l-a luat pe Dan sã-l ducã acasã precum si Victor si Sanda au plecat, împreunã si ei.

    Dupã câteva sãptãmâni de nestiintã am luat legãtura cu ei, Marius mi-a spus, cu glasul stins si pierdut, cã doar cu câteva zile înainte, Dan aflase cã suferã de o boalã grea, incurabilã, al cãrei nume se feri sã-l rosteascã, si cã mai are circa un an de trãit. Apoi am aflat cã s-a mutat la tarã si acolo l-a urmat si Ileana. Mi-a propus sã amânãm întâlnirile pentru un moment mai îndepãrtat din viitorul vietilor noastre, dar a acceptat sã tinem legãtura prin scrisori. Inima mi-a stat în piept pentru o clipã la auzul acestor vesti. Iatã cã Dan îsi anticipase oarecum suferinta si negrul ce avea sã-l înconjoare.
    În momentele acelea, când sufletul arde, atunci când îmi aduceam aminte de ea, toate se schimbau si cãpãtau acelasi înãteles. Scriam apoi cele ce-mi aminteam si frumos scriam. N-aveam sã o mai vãd vreodatã, si nici veste de la ea sã capãt. Rãmãsesem pe veci însemnat pe chip si în piept, de deschiderea inimilor ce a fost si de gãsirea, acum doar, a rãspunsurilor. Cãci visul spre mai bine, spre viatã si spre pãmânt numai sens avea cu ea tinându-si mâna pe inima mea preadeschisã si eu tinând-o, si eu mângâind-o. Ori acum, stiam cã nu oricare este soarta si cã numai una este calea si numai unul este visul spre deplina împlinire. Oricât de grele erau apãsãrile vieti asupra celorlalti si urechilor mele, reveneam la hotar, acolo unde zborul ei mã dusese, dar încet, încet, reuseam sã-i uit chipul si restul înfãtisãrii, ca sã rãmânã numai adierea mângâierilor si parfumul atingerilor si fremãtul strângerilor. Fãrã sã vreau, în fiecare searã, deveneam un romantic ce ar fi transformat toatã lumea si ar fi adunat oamenii lângã el sã-i învete a-si primii si privii sufletele.
    La câteva luni, Victor avea sã-mi scrie:
"Nu suferinta este hrana sufletului si cunoasterea de sine este cea care ne permite sã îi accedem. Dar cunoasterea de sine se înfãptuieste prin cunoasterea universalã si apoi prin viatã, adicã prin suferintã si formele ei. Cãci dacã râsul este provocat de minte pe buze si pe obraji, de ceea ce ne brusheazã atentia sau ne mirã gândul întratât si neasteptat, asa si plânsul va fi poate, râsul sufletului. Apoi dacã un lucru ne face lovitã simtirea peste mãsurã, iatã cum sufletul îsi râde, de data aceasta în ochi, si cu izvor de apã sãratã, ca marea. Nici o tentativã de a descifra întelesuri în sfera a treia nu va putea fi sortitã reusitei, dacã sufletul tãu nu este îndeajuns format si apoi împlinit.
    Dragã Tudor, sã vezi cum am lansat pe Internet o cãutare, pornind de la cuvântul "suferintã". Nici nu credeam cã voi gãsi ceva, mai ales cã era în românã si stii cât de putin prezenti suntem pe web. Dar surpriza a fost de necrezut când un numãr forte mare de reusite s-a afisat. Cred cã erau aproape o mie. M-am hotãrât sã le parcurg astfel prin sondaj si sã vãd despre ce e vorba. Rezultatele au fost foarte clare, saizeci la sutã dintre site-uri erau cu temã religioasã si cotineau texte din scripturã, iar restul de treizeci erau site-uri cu poeti si prozatori romani celebri sau necunoscuti. Aceasta îmi confirmã vechea mea teorie care spune cã este o legãturã directã între religie, suflet si suferintã. Gândindu-mã la Cel ce a murit pentru pãcatele noastre, încep sã vãd cum poate religiile sunt expresia cea mai rafinatã a ideii cã viata este suferintã. Povetele de acolo toate converg, cãci sunt aprope de sfera trei si cale lungã mai este pânã acolo. Dar sã luãm spre exemplu soarta apostolilor, care au fost tare dezorientati si rãvãsiti de moartea Mentorului lor. Acesti si-au vãzut dintr-o datã pierdutã linia vietii, cãci au suferit un soc acut. Apoi, dupã învierea Mântuitorului, ei aveau sã-l piardã din nou. Dar socul cel dintâi, si valurile vietii, i-au cãlit si astfel cuvântul lor a devenit mai limpede si mai pãtrunzãtor.
    Poate cã amânarea pe care cineva o poate suferi, sau pierderea unui sufletel astfel la care a tinut si tine, nu sunt decât pilde ce viata i le presarã pentru a-l cãlii si pregãtii pentru o lucrare alta, si mai deplinã, ce duce înspre Sfere si Orase, ce trece printr-o Axã."
 

    Mi-am pus deoparte câteva cãmãsi. Apoi douã pâini si trei cãrti. Când voi fi citit toate aceste cãrti voi fi iesind sã iau altele, mi-am spus, apoi mi-am luat stiloul, despre care am scris odatã cã a fost cãlcat în picioare, si ceva cernealã. Vântul plimba norii pe cer, gonindu-i din fata soarelui, cel care, înselãtor, mã îmbia la drum. Cãlutul mã astepta nesãtul si plin va fi fost de jerãratec, cam plin si de fire de pãianjen cãci asa îl lãsasem. Sã-l curãt si apoi sã-l înham mi-a fost gândul si apoi fapta. M-am simtit drept si înalt, pentu a cãlca greu în directia rãmãsagului cu pãmântul, cãlãtorind astfel spre punctul necunoscut de unde au început toate si tot acolo se vor fi sfârsind. Pluteam, cãci începusem sã fiu din nou desupra tuturor si uitat, sã încep a vedea pãmântul tot si pãdurea toatã. Tot vântul o ispitea pe ploaie sã-mi spunã si de astã datã o poveste sau sã-mi facã vreun semn.     Voi fi mers repede.
    Am încetinitm pentru cã drumul era acum acoperit de pietre mari si tare mã mai zguduia. Am vãzut de departe gardul cãrãmiziu spre care atâta mã grãbisem sã ajung, si care pãrea imuabil si nepãsãtor în fata oricãror intemperi. Înainte de a intra în curtea imensã, am simtit cum pustietatea ei perpetuã si a casei, avea sã-mi fie revelatã, si cum gardul ascunde imaginea unei alte lumi, miniaturalã si izolatã, ce doar mã va accepta si în care voi putea sã primesc atâta freamãt cât am nevoie.
    În timpul cât descuiam poarta, zãrii o mogâldeatã gri ce se apropia de departe si repede. Apoi i se alãturã încã una si abia de am intrat pe pridvor cã si ce doi câini au sãrit la mine sã se bucure si sã se gudure la picoarele mele. Am priponit cãlutul pe scãrile de ciment si îmbrãcat încã de drum, am afãcut câtiva pasi înspre grãdinã. Cãlcãtura era moale cãci buruienile târâtoare si pitice se iviserã printre boltarii mici de ciment si formau astfel o mochetã deasã si eterogenã. Soarele moale al diminetii încãlzise frunzele de iarbã si se simtea acum mirosul de rouã ce se evaporã si de fân ce începe a se usca. Am intrat în casa micã, în încãperea cu aer rece si neschimbat de sãptãmâni. Covoarele negre si colorate de pe pereti, aidoma la desene celor de pe jos si pãturii de pe pat, creau o atmosferã ce-mi era dragã si altfel înteleasã. Dupã ce mi-am desfãcut lucrurile m-am lãsat putin pe patul mare din lemn. Pãtura de lânã groasã, portocalie cu negru, mi-a zgâriat obrazul. Prin dreptul ferestrei am vãzut trecând silueta unui om îndesat si încet la miscãri.
- Ce faci mos Nae, bunã ziua.
- Ce sã fac, bine, Ai venit în vacantã, cu motocicleta, ai. Stai aici mai mult ?
- Stau câteva sãptãmâni.
- Cum, asa, singur, si râse cu gura lui stirbã si strâmbã.
M-am uitat la el cum începe sã-mi povesteascã despre aceleasi lucruri despre care crede el cã s-au întâmplat în sat si îl astept sã oboseascã si sã plece. Învãtat cu ceilalti orãseni, pesemne cã s-a mirat de venirea mea neînsotitã cãci numai tãranii si deci localnicii au dreptul sã stea aici si sã trãiascã. M-am asezat pe scara din pridvor si un câine s-a asezat si el lângã mine. Celãlalt, gelos, si-a lipit blana de piciorul meu si asteaptã poate atentie. Vântul începuse sã sufle si câteva suvite rebele se jucau si mã lãsam întepat de ele pe pielea fetei. Un stol de vrãbii si-au luat zborul dintr-un plop, speriate de un dusman imaginar. Linistea absolutã era doar întreruptã de zgomotul unui ciocan, ce înfundat, departe în sat, slujea la constuctia unei case. Cerul era presãrat cu nori albi si desirati si apoi din când în când soarele era acoperit de un norisor gri ce îsi vedea mai departe de cãlãtoria lui. M-am ridicat si am bãtut cu piciorul poteca ce ducea înspre fundul curtii si începutul pãdurii. Florile merilor si prunilor se scuturaserã demult si îl locul lor nici fructe nu apãruserã. Am simtit cum oboseala atâtor nopti albe s-a strâns pe tâmplele mele si m-am asezat pe fâneata verde ce ascundea sub ea paie uscate de anul trecut. Asternutul moale dar zgrumturos, trosni încet când m-am întins, când m-am lungit. Mi-am desfãsurat batista pentru a-mi putea odihni si sprijini si capul de o pernã de fân parfumat. Am închis ochii. Am simtit pãrul ei lung de aur, ce-mi mângâia gâtul si palmele. Apoi am simtit-o cum se apropie de mine, întinzându-se lângã mine si mã sãrutã cu buzele ei moi, de foc, pe obraz. Vântul a stat. O clipitã numai, în dreptul pãdurii se auzea vuiet si trosnet. Stãteam chircit si am adormit cu ea langã mine, uitându-se la mine si asteptându-mã, sub un mãr. Sau era sub un prun. Clipele se opreau si inima-mi devenea mãduvã iar sângele sevã. Ileana nu murise, numeni nu murise, doar picioarele mele prindeau rãdãcini si pieptu-mi prindea scoartã si mâinile ramuri. Auzeam rãsuflarea ei lângã sufletul meu, dar nu mai puteam deschide ochii ca sã o vãd cãci adormisem prea mult din lumea aceasta si se lãsase searã. Doar în vis.
    Frunze maronii, uscate si luate de vânt se opreau pe hainele mele. Nici altfel furnicile nu îndrãzneau a se suii pe mine cãci ea era acolo si mã apãra. Sau mã apãsa. Zumzetul si fosnetul au încetat, la semnul ei, care a lãsat doar pãdurea sã-si continue vuietul.
Cãtelul cel mic veni aproape de mine si scormoni într-o crãpãturã în pãmânt dupã sopârle. Repede s-a plictist si aplecat. Aerul devenise rece dar pãmântul era cald si mi s-a pãrut cã din fântâni ies aburi. Ca iarna.

- Bãiatu' scoal'. Haide Tudore, scoalã-te.
Am simtit degete mângâindu-mã pe pãr.
- Ia te uitã ce somnoros suntem, hai, scularea, cã e amiazã.
Mama si tata veniserã pe rând în camerã. Am deschis ochii si m-am ridicat în capul oaselor. Se auzeau lãtrãturi de câini si zgomote de pasi. Mi-era greatã si nu stiu de când dormem cãci îmi era o foame de lup. Frate-miu îl vãzui pe fereastrã cum strângea lemne mici si un cãtel se tinea dupã el. Îl mai mângâia. Mama vârî capul prin usa deschisã, pentru o clipã, cãci îi trebuiau scaune si masa.
- Am venit sã-ti facem o vizitã. Surprizã. Hai cã facem focul si punem masa. Cum stai tu aicea de atâta vreme, singur. Nici pâine nu ti-ai luat. Ãstea sunt prostii ! Vezi cã ai primit o scrisoare, ti-am adus-o cu noi.
Când m-am aplecat deasupra chiuvetei mi-am încrucisat privirea cu reflexia mea din ciobul de oglindã ce atârna pe perete. Pãrul prea lung, se desprinsese si stãtea rãvãsit. Cearcãne lungi se iveau de sub ochii prea încercati si poate prea neodihniti. Obrazu-mi pãrea acuma slab si tras, semn al treceri dincolo de hotar.
- Hai spalã-te si vino si tu la soare. Ti-am adus bunãtãti si provizii.
În curte apãruse o masã, o masinã, scaune si plase pline si haine pe spãtarele scaunelor, albe. Nu stiu de ce-mi era scârbã sau greatã. Un foc s-a aprins si vântul nu bãtea tare.
- În ce zi suntem astãzi ? am întrebat cu vocea rãgusitã si înceatã, asezat în mijloc, pe un scaun de fier.
- Azi e vineri. Am avut o zi liberã de orice obligatii, e frumos afarã asa cã iatã-ne, Dã-mi te rog cutitul de lângã tine.
Scrisoarea era de la grup, însã nu aveam nici gând sã o citesc acum si poate doar mai târziu. Cãci stiam cã este o utopie a cãuta sã zãmislesti cuvinte spre absolut, care desi existã, si iarãsi nu poate fi atins si frumos, nu aceasta fiind calea. Ileana Cosânzeana existã, Orasul existã în cãrti si în visele noastre, dar ceea ce nu existã este sfera freamãtului si a continuei cãutãri. Cum poate prea frumos era sã ai a îndeplini cântare de aducere aminte si îndreptare spre aceasta dar prea inutil. Sã nu fi fost oarea astfel calea, precum si fapta ar trebui sã însoteascã aceste gânduri. Din moment ce Fãt frumos stie de existenta Ilenei Preafrumose, tot el stie, si asta basmul nu ne spune, cã a o gãsi si a o face a lui, este o utopie. (mai degrabã ultima, sau nu). Dar ce poate fi mai frumos decât a face aceasta, adicã a-ti dedica mintea si sufletul acestei cãutãri si povesti, desigur, fãrã sfârsit, precum cei buni au fãcut-o. Sau cel ce vede împlinite fãrâmele de absolut ce le doreste si trebuieste va gãsii acolo cã ele sunt doar banale valuri ale vietii sau, întocmai ca si adevãrul care este unul si de care cu cât ne apropiem va fi sã ne depãrtãm, cãci cunoasterea singurului adevãr ne aduce pe loc pieirea.
    Orasul însã, nu este o utopie. Orasul este aievea pentru cã orasul suntem noi. Însã fapta punerii lui la cale este utopicã cum doar imposibilã. Frumosul existã si sfera îti este destinatã a o umple cu cãutarea si câtarea lui, doar dacã acesta este intangibil. Sau dacã el poate fi atins, atunci este doar pentru o clipã, când aproape cã nu stii, si apoi durere.     Cele ce vor fi urmând vor avea drept efect lipsa timpului si umplerea mãrii cu valuri, unele prea înalte, sãrate ca si lacrimile.
- Nu le mai da de mâncare în timpul mesei. Cãteii stau cuminti si mãnâcã dupã aceea.
- Dar nu pot sã rezist, uitã-te cum se uitã la mine.
- Tu de ce nu mãnânci, Tudor ?
- Lasã-l în pace, abia avem carne pentru noi, vru sã glumescã frate-meu.
A, întins mâna dupã un mãr. Era zbârcit si putin aromat. Semintele erau însã bune. Tata s-a ridicat si s-a grãbit spre grãtar, unde a rãmas pentru a avea grijã de fripturi.
- Mie fã-mi una mai prãjitã.
- Da, uite, asta m-i fãcutã deloc.
- Mai taie si tu niste pâine.
- Hai mamã, ia cã se rãceste. Ce vrei, pepsi sau bere ?
    Greta-mi dispãruse. Am luat o bucatã de fripturã si am pus-o între douã feli de pâine tãiate în grabã. Mi-am turnat într-un pahar de plastic un pic de vin rosu. O palã de vânt veni peste el si îl fãcu sã se verse putin pe masa de plastic albã. Am rãmas o clipã privind la pata sângerie, întinsã acolo, tinând feliile de pâine în mânã.
- La toamnã trebuie sã mai plantãm zece meri sau cinci pruni si cinci meri. Nu le-a mers prea bine anul acesta, au fãcut flori putine, desi au avut vreme bunã.
- Când ne apucãm de cãpsunile ãstea, cred cã este nevoie sã le tãiem si sã le rãrim.
    În jurul meu dialogul agricol continua si mi-am amintit cã îmi pusesem în gând ca sã plantez trandafiri. Câti mai multi trandafiri, galbeni sau rosii sau poate albi. Am apropiat de gurã bucata de fripturã si am muscat încet din ea. Apoi am luat o înghititurã de vin. Apoi cu poftã am devorat-o pe toatã si repede pe altele.
- Asa, bravo mãmicã, mãnâncã si tu, uite ti-a mai pãstrat mama.
- Pãi ce v-am spus eu, era mort de foame.