Si totusi, si tot (versuri ale depãrtãrii)

 
 
 
Motto:
De-ar fi Doamne sã mã-nsel
Fapta sã nu fie tel,
Gândul sã nu fie doar
Retragere si amar,
Dor de fluturi, iar.
Rugãciune
 
 
 
 
 
 
Anã 
 

 Dulce sau, 
 De pe un alt tãrâm, 
 De pe tãrâmul vietii grele, 
 Ca si mine 
 Râde si este 
 Mai treazã decât mine. 
 Dar eu ard. 
 De-ar fi, 
 Sã râzi si sã arzi dulce Anã, 
 Caci la voi e toamnã. 

 
Lac adânc
 
 
 

Durerea e adâncã si fapta-i de prisos,
Când viata e departe si ceasul e întors.
Cãci lucruri noi si vechi îmi amintesc
Si-o singurã strigare spre cer de plãmadesc,
Cãci ard.
 

Cântecul slovelor mi-aduce alinarea
Ce-mi dã puteri sa strâng din dinti, uitarea,
Si-as vrea odatã, sã mai fiu din nou
Sã am parte si de altceva decat de rãu,
Si cât mai decurând.
 

Acum de stiu ca suferim intr-una,
În unda lacului adânc se vede luna,
Din ce în ce mai plin de atâta dor
De lacrimi si cuvinte ce nespuse mor.
Visez cã dorm.
 

De voi privi în jos, în apã scufundate,
Vãd praful de safir si alte nestemate,
De voi privi în sus, spre bolta neagrã
Lumina de la lunã o voi primi întreagã,
De la-nceput.
 
 


 
 
 Pensée fragile 
 
 
 

 Il faut briser les rites du classicisme, 
 De l'âme et du ciel vient le romantisme 
 De quoi plus beau qu' aimer dans la nature, 
 Alors très vite'on va'oublier les murs. 
 

 Une jolie fleur que j'ai trouvé maintenant, 
 Viens de parfumer mon âme souffrant 
 Rien de plus fragile que cette pensée 
 Un scorpion ou l'autre me dit quand tout a commencé, 
 

 Un albatros qui vole depuis longtemps 
 Qui est peut-être le fils de la Lune et du Soleil levant, 
 Un oiseau de conte a-t-il trouvé 
 La ou le moindre il s'attendait, 
 

 Ca peut paraître un peu exagéré, 
 Mais l'oiseau de conte pourra enfin, ou de nouveau, voler. 
  
  
 

Rãmâi
 
 
 
 

Aseazã-te în jurul meu
Si-n gând tu mã împresoarã,
Asa cum cerul-mi este acum de drag
Si tu îmi vei fi oarã,
 

De-ai sta pânã-n vecie sã împlinesti minune
Si cum doar aripa sub ea vãzduhul de va tine,
Cãci numai soarele va sti pe noi sã ne cunune,
Rãmâi, rãmâi cu mine.
 


 
 Si totusi, si tot 
 
 
 

Si totusi mor încet încet, 
Pe rug de lemne crude, 
Într-o pãdure verede-deasã 
Unde de ceatã frunzele sunt ude. 
 

Si totusi de ar fi sã râd 
Si sã mã las pe al ei sân, 
Cu soapte sã-mi aline-un gând 
Pe-acest pãmânt ca sã rãmân, 
 

Si totusi asta-a fost odat' 
Cãci de atunci se vede rugul, 
Dar ceata fu primitã pe înserat 
De codrul ce alungã vântul. 

Cãci cei ce trec prin crâng acum, 
De rug se mirã si se întreabã, 
O clipã de vor stinge flacãra in scrum 
Si tot durerea creste maidegrbã. 
 

Sunt rãstignit pe-un rug de lemn, 
Sã nu mai cred în fapta nici în vis, 
Cum frunzele vuiesc un imn solemn 
Si tot e semn c-o poartã s-a deschis. 
 

M-apropi de hotarul dintre lumi 
Si simt cum clocotul se stinge, 
Degeaba-mi dau eu mâna cu cei buni, 
Si tot nu vreau s-aud cum frunza plânge. 
 

 
Simplã
 
 
 

Strâng în brate cu putere, snopul de fân,
Ametit de parfum
Mã las sã cad pe cãpita de paie,
Ce mai fosnesc ele sub mine
Si cât de dor îmi e, de tine.
 


 
Ritm impus 
 
 
 

De prin târg, rãzlete se strâng 
Inimi doar, ce sunt 
Îndrãznete si aduse-n cale, 
Flori fãrã petale, 
Oameni fãrã rost si de prisos 
Ar fi ca patimi sã se nascã, 
Doar noi culori aievea sã iveascã, 
Cãci viata rea la care sunt supus 
Mã face ca sã-mi urc, prea des, privirea cãtre-n sus. 
 

 Joc de zãpadã
 

Urcãm de douã ceasuri,
Cãci timpu-i însorit si pârtia fãcutã
Zãpada e bãtutã,
Cu mici popasuri.

O tin de mâna-i drãgãlasã,
Si ea se tine dupã mine din ochi râzând
Inima-mi încântând,
Si mâna nu mi-o lasã.

Printre brazi drepti vom trece,
Plecati suntem s-ajungem a vedea din acel loc
Muntele tot,
Dar aerul e rece,

Zãpada-i moale si m-arunc,
Omãtu-i rece si în locul lui sãruturile îs fierbinti
Pe gât urme de dinti,
E ca un prunc.

E liniste si muntele se vede,
De-atâta bucurie si-atâta împlinire, în pripã
Pentru o clipã,
În cer m-as crede,

Dar nu e clipã, ci eternitate,
O lacrimã mi s-a pãrut cã vãd într-ai ei ochii
De foc,
Si inima mi-a stat pe datã,

Degeaba soarele râdea,
Cum ea plângea de viatã grea si eu de dor
Ametitor,
Doar muntele departe se vedea.

Si sufletul doar singur rãmânea,
Si inima nici gheata n-o rãcea,
O lacrimã de-a ei, pe-obraz i-aluneca,
Si-omãtul alb pe datã o-nghitea,

Eu ochii închideam,
Izvorul ferecam,
Si-n inimã plângeam.

 


 
Seara, la ei 
 Motto: 
De-abia asteptam sã plec. Acum când ziua a trecut si am mâncat, astept sa plec din nou. Mai putin, mai încet. 
 Réssem Velidà 
 
 

Doar ca sã intru acum în rând, 
Acum mai mult decât nicicând 
Pe-un sufletel sã împlinesc, 
O inimã ce bate sa gãsesc. 
 

S-aduc si cerul pe pãmânt, 
Sã trag în piept aer din vânt 
Un suflet deci sã strâng cu foc 
Si viata sã astept deloc, 
 

Sã-nvãt sa am grãunte cu grãunte 
Si-n timp ca ei s-ajung a face multe, 
Dar lipsa ei mi-aduce îngândurare 
Si toate au un semn de întrebare, 
 

Ori sunt la noi prea diferit 
Cãci nici aici nu sunt obisnuit, 
Seara si aici este e mea 
Cãci numai eu voi sti dacã mi-e soarta grea. 
 
 

Amiazã
(Praznic)
 
 
 

Amiazã a asteptãrii si a pârguirii
Simturilor preadeschise,
Amiazã cu vise,
Dar ce soare dogoritor
Pãtrunde si se lasã
Pe tâmplele celui ce nu suportã amiezile
Ci doar noptile lungi
Si diminetile reci,
Pe nepusã masã,
Prin fata ochilor si inimii mele tu treci
Si astfel ... amiaza-i gata.
 

 Semne 
 
 
 
 

Pe-o foaie acuma stau, 
Lãsate la-ntâmplare 
Atâtea semne care spun 
De zbucium si visare, 
 

Sã fie oare cã m-as multumi, 
Si doar a doua rimã as lãsa, 
Cum alta chiar mai bunã de ar fi, 
Dar nu-mi îngãdui a afla, 
 

Lumina palidã a serii 
Se lasã peste umbrele amiezii, 
Trei luni mai sunt si-or da în floare merii, 
Si-or dispãrea de tot nãmetii, 
 

As vrea ca sã rãmânã asa 
Si frig si întuneric, 
La fel cum viata mi-e de grea, 
Doar fluturilor fiind prielnic, 
 

Furtunã-n semne dar si-n gând, 
Sfârsitã încurând. 
 

 Si îngeri
 
 
 
 

Dacã as putea,
M-as culca de pe-acum,
Fãrã a-l mai astepta
Pe soare
Sã se rãceascã.
 

O cãldurã de foc,
Sau cristale de gheatã ce trec prin mine,
Mã tin pe loc,
Sã nu cumva
Sã-adorm.
 

Prea multi de se mirã,
De unde atâta nesomn, si îngeri
Preaputini venirã
Vreodatã sã-mi spunã,
Noapte bunã.