Pe un tãrâm îndepãrtat, trãia odatã,
jumãtate fiintã, jumãtate soare, printesa Deea. Ea
domnea peste tãrâmul alb si peste tãrâmul albastru,
cele ce îi erau lãsate de pãrintii ei, pe care nu îi
cunoscuse vreodatã. Pe acest tãrâm, unde nu era niciodatã
noapte, unde nu era niciodatã frig si nu exista suferintã,
ea îsi avea sãlasul într-un palat de sticlã,
cu turnuri înalte si ascutite. Patul îi era de cristal si se
acoperea cu pânze de mãtase subtiri cât cea de pãianjen.
Era deci singurã, precum asa era orânduirea, înconjuratã
doar de cãtre un animal mãiastru care o ajuta sau însotea.
Toti si toate îi erau supuse si apoi ea era în toate. Nu rareori
se plimba prin cele douã jumãtãti ale tãrâmului
soarelui, jumãtatea albastrã, cu pãdurile ei de sticlã
albastrã si jumãtatea albã, cu pãduri de diamant.
Desi îi fusese interzis, ea lua forma unui animal de pe pãmânt
si se preumbla pe tãrâmul oamenilor, departe de asezãrile
lor, doar prin pãdurile si poienile lor, în vreme de ziuã.
Timpul nu exista pentru ea si deplinã armonie izvora continuu din
fiinta ei. În aceastã vreme, în satul oamenilor, trãia
un bãiat, Voy, fiul unor tãrani buni, acuma gârboviti
si obositi de vreme. Îsi construise o colibã la marginea satului,
ceva mai departe de cea pãrintescã, într-o poianã
a pãdurii. Rar intra în sat si mai tot timpul si-l petrecea
în codru sau la margine, la izvor sau pe munte.
Intr-o
zi se fãcea cum Deea, parcã plictisitã de tãrâmul
de gheatã, desi ea nu stia sau putea simtii ce este plictiseala,
a luat forma unei pãsãri mãiastre si a pornit cãtre
tãrâmul oamenilor. Mare îi fu mirarea când a vãzut
silueta unui om, ce stãtea acolo, în poiana numai de ea stiutã,
prea departe de sat, si citind sprijinit de un copac. Cãci stia
despre oameni, dar pânã atunci nu vãzuse nici unul
si l-a urmãrit un timp, înainte de a se face nevãzutã,
înapoi pe tãrâmul ei. Era un bãiat tânãr
si mândru, cu pãrul blond si lung, cu fruntea seninã
si cu ochii mari si însetati de naturã frumoasã si
de cãrti.
De a fost ca Deea, nestiutã
de nimeni, sã fi fãcut tot mai dese drumuri în pãdurea
oamenilor, fie sub forma unei cãprioare, fie a unui zburãtoare
mãiastre. Din când în când se transforma în
delfin, si pleca în marea care-i mângâia cu valurile
pielea-i delicatã. Tot de atâtea ori, avea sã-l vadã
pe Voy, fie cântând cântece minunate la chitara-i mãiastrã,
fie pictând în culorile sufletului jocul razelor soarelui în
frunzisul des, fie plimbâdu-se si respirând aerul vesnic prospãt
dar rece si înmiresmat de muschi si de frunzisul umed.
Uitase complet de interdictia
ce i-au lãsat-o cei care au fost înaintea ei si începuse
parcã sã nu-i mai placã a vietui sau, pe tãrâmul
ei de cristal. Prea des de se ducea pe celãlalt tãrâm,
cãci o dorinãtã de a se coborî mai aproape de
tânãrul Voy o mistui.
Întro-o
zi, ce oamenilor le-ar fi pãrut minuatã, ea gãsi de
cuviintã a se întrupa într-o pãmânteanã
si a se apropia de bãiat. Voy sedea în poiana soarelui, si
citea la umbra unui stejar gros. O multime de pãsãri cântau
si fãceau ca pãdurea sã vuiascã si sã
se încãlzeascã sufletul. Vãzu dinspre celãlalt
capãt al micii poeni, cum se iveste o fatã, de o frumusete
nemaivãzutã, subtire si cu pãrul lung si negru pânã
la cãlcâi, cu pielea albã ca laptele. Se apropia pãsind
descultã de parcã plutea si vântul îi înfiora
subtirele vesmânt alb ce îl purta. Voy se ridicã ametit
si se uitã, nevenindu-i a crede, la zâna din povesti ce stãtea
acum în fata lui.
"Eu sunt
Voy, cine esti tu, preafrumoasã zânã a pãdurii
?" îi spuse el, dar ea nu putu sã-i rãspundã,
cãci întruparea de pe tãrâmul de gheatã,
nu se poate face si cu darul vorbirii. Asadar ea luã o crengutã
si scrise în covorul de frunze: "DEEA". Voy întelese si îi
întinse mâna pentru a o lua cu el si a-i arãta alte
frumuseti ale pãdurii.
De cum
se apropia apusul soarelui ea îi fãcea semn încet cã
pleacã si se pierdea în pãdurea deasã. Apoi
ziua urmãtoare, sau peste alte zile, cei doi se întâlneau
din nou, pentru a-si da mâna si pentru a se plimba si vedea lucrarea
soarelui, apei si a pãmântului. Timpul oamenilor trecea
repede, si atfel Voy nu se mai fãcea vãzut în sat si
nici alãturi de cei de vârsta lui, care munceau si apoi, seara,
jucau si petreceau. Pânã si bãtrânii sãi
pãrinti îl vedeau prea rar si îl certau pentru cã
"umblã cu o nãlucã a pãdurii."
Iatã
cã Voy de ajunse sã se gândeascã prea des la
arãtarea ce i se ivea în poianã sau la izvor si nu-si
mai putea scoate din minte imaginea chipului ei de zeitã a frumusetii
si cea a corpului ei de zeitã a dragostei. Simtea cum firul vietii
lui se va fi întrerupt cãci nu mai putea sta o zi fãrã
sã o vadã si fãrã sã o tinã de
mânã, descult alãturi de ea, simtindu-i mirosul de
omãt al vesmântului strãveziu ce poartã. Nu
mai suporta a se despãrti în fiecare searã si a se
întorce singur în coliba sa izolatã si plinã
de cãrti. Nimic nu-i mai aducea alinare si stia, cum un foc se iscase
în sufletul sãu si cum, câteodatã, îi cresteau
aripi ca sã zboare dupã ea si sã o aducã mai
repede înapoi. Voy nu mai mânca si nu dormea, cãci se
afla parcã sub vraja pãdurii, ce nãscuse minunata
arãtare.
Întoarsã
pe tãramul celãlalt, Deea începea a naste dor dupã
pãdurile oamenilor si dupã mândrul Voy. Îndatã
ce se întorcea pe tãrâmul, nu întelegea de ce
nu-i este permis sã continue a rãmâne lângã
oameni. Nimic nu o mai putea face sã zãboveascã prea
mult lângã pãdurea albastrã sau cea albã,
care erau acuma uitate.
Într-o
zi ca celãlalte, Deea, fata acum preafrumoasã dar fãrã
grai, îi iesi în fatã lui Voy, cel sfârsit de
dor si de amar. El o luã de mânã si o strânse
si o duse înspre coliba din poianã. Acolo el o acoperi de
sãrutãri dulci, precum si ea simtii cum soarele ce doar lumina,
din fiinta ei, începu astfel a dogori, si focurile celor doi astfel
se împlinirã într-o vâlvãtaie fãrã
de egal. Cum lucruri noi si altfel simtea printesa cerului si nici în
ruptul capului nu voia a se întoarce înapoi. Dragostea fãrã
pereche a celor doi se mistuia în mângâieri si sãrutãri
fãrã de sfârsit, iar Voy simtea cu ochii închisi,
din nou cum aripi i-au crescut si el ca si ea, zburau în vãzduhul
înalt, desupra tuturor.
Dar pe
nebãnuite, Soarele aflã cã Deea cãlcase hotarul
interzis, si pentru a o aduce înapoi, rugã pe lunã
a venii si a face searã mai repede. Cufundatã si subjugatã
bratelor celui pe care îl iubea, Deea n-a luat în seamã
venirea noptii si astfel rãmase în casa lui Voy. Dar când
soarele apuse, fata din carne si oase se topi în luminã, în
locul ei rãmânând decât un glob incandescent al
soarelui fiintei celeste. Voy, nevenindu-i a crede, degeaba isi puse preatârziu
mâna în dreptul ochilor, cãci, de prea multã
luminã, în aprigã durere, al orbii. Deea, vãzând
cum forma ei celestã a ars ochii omului pe care îl iubea,
s-a întors pe datã în palatul ei de sticlã.
Odatã
ajunsã acolo, simti cum în ochi si în suflet se strâng
lacrimi fierbinti si sãrate, ca apa mãrii în care îi
plãcea sã înoate transfromatã în delfin.
Cãci asa cum Voy luase de la ea focul, ce încet-încet
îi cuprinse inima si sufletul, asa si Deea luase de la oameni, pe
tãrâmul ei peren, suferinta. Grãuntele suferintei se
chemau acum lacrimi, lucru nestiut acolo, cãci ea doar putin se
mai asemãna celei de dinainte, dãdu fuga deci la Lunã,
pentru a-i cere afat cum sã se întoarcã a-l vedea pe
bãiat.
"Pentru
cã ai adus pe lumea noastrã grãunte de suferintã
omeneascã, vei putea sã îl mai vezi doar dacã
te vei transforma pe veci într-un pârâu de apã,
si asa vei rãmâne. Vei ajunge astfel sã vezi tot tãrâmul
oamenilor si sã fi în toate. Însã, fi-vei blestematã
ca primul pãmântean ce va bea apa ta, sã se transfrorme
în piatrã. Altã cale nu-i." spuse rece, cu vocea tunãtoare,
Luna. Deea pe loc acceptã sã se lase a coborî pe vecie
în pãdurile ce atât iubea si alãturi de cel ce
trebuia. Peste noapte, un izvor nou, apãru într-un codru des.
Voy, cu ochii stinsi si cu
inima arsã de dor, pribegea în întuneric în pãdure.
Sãtenii râserã de el si îl alungarã, cãci
nimeni nu avea nevoie de un orb ce vorbeste ciudat, despre lucruri numai
de el vãzute si simtite. I se pãru cum calcã pe pãmânt
umed, semn al unui izvor. De-odatã, o sete mistuitoare îl
cuprinse si pipãii cu mâinile amundouã, pânza
de apã. Luã în cãusul palmelor, si o duse la
buzele crãpate de atâta suferintã, apã. Ciudatul
izvor nu avea nici clipocit de parcã era mut si apa nu susura si
era sãratã. Simti cum se culcã la pãmânt
si corpul i se face greu ca de piatrã. O vãzu înaintea
ochilor mintii, stând în fata lui, albã si prefrumoasã,
cu bratele deschise, chemându-l. Din inimã pe datã
începu a-i creste un bolovan de piatrã, imens, ce tot crestea
pânã se fãcu cât un deal, apoi cât un munte.
Deea, izvorul pârâului plângerii, vãzând
neputincioasã cum Voy fu cel transformat în piatrã,
simtii o amarã durere si lacrimile noi umflarã pârâul
cu apã sãratã si fãrã susur, pânã
deveni un râu mare, suvoi ce-si croia drum printre munti.
Dupã
sute de ani, în locurile acelea, exista un munte de piatrã,
înalt si ascutit, ce era scãldat de apa unui izvor ciudat,
ale cãrui suvoaie se strângeu în bazinul dintre munti,
unde vor fi creat un lac mare, cu apã sãratã si valuri,
ce se chema Marea Deea. O legendã spune cã muntele si râul
se vor fi având pe vecie, în chipul a doi îndrãgostiti,
nedespãrtiti vreodatã. Unii oameni, povestesc seara copiilor,
cum odatã pe an, la apusul soarelui, departe în adâncul
mãrii, poti vedea un delfin cu pielea albastã ce sare la
suprafata apei.